-Te deranjez?
Linişte.
-De ce nu vrei să-mi răspunzi? o fixez cu privirea.
Linişte din nou.
-Ai putea să dai din cap măcar...
În continuare nimic. Nu schiţează niciun zâmbet.
-Deci mă ignori, bat eu cu palma în birou. Chiar mă ignori!
Soarele se reflectă pe chipul ei lucios. De când am adus-o aici, mă ignoră. N-o suport.
-Mă simt prost. Ştii cum e să te simţi prost?? îmi ies din fire şi o apuc de umeri scuturând-o.
Nu se aude decât un sunet estompat, ca şi cum organele ei interne s-ar prăbuşi în tălpi. E patetic.
Sunt patetic.
-Tristo!
Aceeaşi linişte.
-Iartă-mă...
Las ochii în pământ. Mă doare. Nici nu o pot face să-mi răspundă.
-E vina ta! şi o trântesc cu putere de podea.
Ea se sparge în bucăţi inegale care se răspândesc pe covor. Mă urăşte. Am distrus-o.
-Mulţumesc, îi şoptesc eu mângâindu-i cicatricele.
Şi pentru prima oară, chiar dacă nu-mi răspunde, ştiu că mă iubeşte.
"Dacă cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul."
(Octavian Paler)
