Another year got out of that God damned cage! No consolation for the passing days, Just another confirmation of my wrong ways.
Time - stop! By all means, just drop Your continuity of thought, Freeze the absurdity in which we've been caught.
Forever captive in the falling of sand, I wished to be master of time with one hand! Yet never granted my one wish, I have written on this page My yearning to once be free, a soul that can never age!
De obicei, nu ţin un jurnal cu ceea ce fac. Nici măcar o agendă. Totuşi, recunosc că unele lucruri care mi se întâmplă, parcă cer să fie scrise. Aşa se face că staţiunea Buşteni îşi câştigă o reclamă pe blogul meu.
Să te trezeşti la 5 dimineaţa nu este tocmai ideea mea de a începe o zi. Cu toate astea, m-am resemnat şi am început să bâjbâi pe întuneric prin casă. Am aprins lumina în bucătărie şi am mormăit ceva despre cafea. Pentru unii, cafeaua este cea mai tare chestie. În cazul meu, devine tare abia după vreo 3 căni. Tata s-a trezit de bună voie la 5:30. După ce s-a asigurat că nervii mei sunt întinşi la maxim, s-a dus înapoi la culcare. Sper că a visat cum fiica lui a fost muşcată de un super-gândăcel şi a dezvoltat puteri paranormale, lovindu-l cu uşa de la baie în cap.
Apoi, totul s-a derulat destul de repede. Ploaie, Ana, metrou, Deedee, gară - şi am pornit. După ce am încurcat vagoanele, ne-am găsit în sfârşit locurile. Pe drum, am spus bancuri. Mi-am descoperit un nou talent: sunt o veritabilă bancopedie.
În jur de ora 9, eram deja în Buşteni. Mi-a luat ceva timp să înregistrez faptul că ningea. Chiar ningea! Screw rain! Who needs it? Ne-am apucat de traseu la 10 - 3 fete în blugi cu o hartă pe care doar Ana ştia s-o citească. Aceeaşi Ana care, dintr-un motiv sau altul, a fost principala atracţie a tuturor câinilor din Buşteni. Greetings from the dogs of hell! Am aflat cu ocazia asta că temperaturile negative nu au o influenţă prea pozitivă asupra mea. Unde mai adaugi şi multăăă zăpadă, haine ude şi o prăpastie, încep să apară întrebările: "Ana, mai e?", "Cât mai e?", "Semnul?" etc...
Dar când am ajuns în Poiana Coştilei, niciuna dintre noi nu se mai gândea la frig. Dacă aţi crezut vreodată în Moş Crăciun, ei bine, acesta era locul perfect pentru casa lui! Tot ce mai lipsea era să apară o sanie trasă de 9 reni de după brazi şi atunci aş fi jurat că nu mai suntem de mult în România.
La coborâre am avut parte de o serie de experienţe absolut banale. Asta dacă nu pui la socoteală faptul că nu mai găseam semnele şi zăpada ne trecea de genunchi în unele locuri. Începusem deja să-mi calculez mental cât timp mi-ar fi ajuns cele câteva sandvişuri făcute în grabă de dimineaţă. Am renunţat gândindu-mă că oricum aş muri de frig înainte.
Trebuie să precizez că am exagerat destul de (foarte) mult. Situaţia nu era chiar aşa gravă, doar nivelul meu de sarcasm era hiperactiv. Şi acum sincer - dacă nu m-aş fi lamentat eu, ce mai povesteam acum?
Când, în sfârşit, am ajuns la şosea, am tras concluzia acelei zile: Ana a inventat infernul! Varianta lui Dante Alighieri chiar suna plăcut în comparaţie cu versiunea ei testată pe mine şi Deedee.
What happened next? Am stat 3 ore într-o pizzerie unde am băut ciocolată caldă şi vin fiert. Şi am început să depănăm amintirile proaspăt achiziţionate de parcă drumeţia noastră s-ar fi petrecut cu secole în urmă. „Mai e??”
Da, mai e!
La ora 6, ne-am dus pe pârtia Kalinderu. Era puţin cam prea pustiu şi prea întuneric, dar măcar ne mişcam. Am dat din nou de câinii iadului. Deedee The Might was the only brave soldier left!
În gară, mi-am pus căştile şi am început să-mi fac inventarul. În mod oficial, ajunsesem la stadiul de frozen meat. Şi totuşi, nu mă puteam abţine de la a nu rânji când mă gândeam cum îmi petrecusem ziua. Una peste alta, a fost evenimentul anului în orarul lui Crisuleskovici!Pe data viitoare.
When you have crazy friends, you have c r a z y times!
Ştii cum oamenii scriu despre mame atunci când sunt mici? Apoi îşi pierd minţile şi inocenţa devenind adolescenţi. Şi scriu despre iubire - iubire virgină, pură, impulsivă, interzisă, fugită de acasă, sălbatică, egoistă. Mai coboară în felul acesta trei trepte şi se opresc pe un preş mizerabil - metafora maturizării. Cu tutun şi alcool încep să scrie despre experienţele lor dintr-o viaţă în care şi-au rătăcit scopul: descriu agonia trădării, durerea de a fi eşuat, un pat gol... şi în final, ajung bătrâni cu pielea zbârcită în atâtea cute câte secunde au trăit. În continuare la fel de confuzi, dar mai neajutoraţi. Şi scriu despre moarte, singurul lucru care le-a mai rămas. Fără poveşti înţelepte, doar fapte...
TIME-OUT! Voi chiar credeţi toate astea? Eu nu, îmi reiau monologul.
DA, unii oameni scriu despre mame. Alţii despre diverse animale fără un picior. DA, sunt foarte mulţi care scriu despre dragoste, dar în 99% din cazuri, hormonii sunt de vină. Cât despre ură şi singurătate, ce rost mai are? Şi în final, DA, cei care ajung să trăiască până înainte de moarte, scriu şi despre aceasta.
Dar...
în viaţa nesigură pe care o duc, oamenii au un singur lucru în comun - oamenii din jurul lor. Nesuferiţii care îi trezesc din somn. Glumeţii care îi omoară cu o repriză de crampe stomacale. Uitucii care îi fac să aştepte în frig. Deştepţii care îi ajută să meargă până la capăt. Enervanţii care insistă, insistă, insistă... Inconştienţii care îi fac să plângă. Generoşii care, din nou, îi fac să plângă. Frumoşii care îi ameţesc. Proştii care îi ameţesc. Oamenii care îi deranjează pe ceilalţi oameni. Oamenii care îi iubesc pe ceilalţi oameni care îi urăsc.
Oameni. Ce-ar fi ei fără prieteni?
Eu despre asta scriu - persoana care este alături de mine atunci când scriu despre orice altceva. Persoana care ştie să vorbească cu mine chiar dacă nu zice nimic. Persoana care, deşi una singură, nu poate fi înlocuită pe deplin de întreaga populaţie a Terrei. Prietenul cel mai bun al omului nu este un câine. Este doar loial ca un patruped.Mereu atent, încăpăţânat şi insinuant. Prietenul care îţi este alături până când moartea vă desparte efectiv. Cel care te ia de mână în tăcere şi nu-ţi mai dă drumul, toată dragostea, grija şi nevoia care vă leagă fiind prea evidente pentru a le mai scrie.
Fizică... la fel de bine puteau s-o numească tortură prin metode deosebit de plictisitoare. Singurul mod de a-i ţine piept ar fi să-i înfig un creion în ochi primei persoane care mi-ar putea face viaţa şi mai plictisitoare.
Am decis că această alternativă era mai mult decât inutilă. Creionul meu putea face lucruri mult mai interesante pe o hârtie. O caricatură s-a desenat singură din gândurile mele inerte. Fără sens, exact aşa cum a fost ora aia de fizică...
Another change of number in front of my age,
