Depressia [part 1]

Oh, crap. My usual I-don't-give-a-fuck mood is turning into I-just-wanna-slit-a-throat mood. Attractive, right? Not really. I look like a combo between Goth & Goth-er, if you get what I mean. I've been drinking coffee with rum for the past few hours and I still can't feel numb. I think it's just making me fat. Gotta lay off this shit, that's for sure.

I'm Depressia. Yep, with a name like that, no wonder I'm depressed. And no, my mother wasn't smoking pot when she gave it to me. At least, not at that moment. I think dad, oh sorry, I mean he-who-is-nowhere-to-be-found, must have come up with it on one of his out-of-body experiences. So, coming back to the most precious me, I'm a twenty-year-old ex-student, with a degree in fucking things up. Or just fucking them. Anyway, I don't have a job or a future. I only eat what's in labeled bottles and sleep during the day. My best friend (a forty-year-old homeless guy - don't laugh, we have a strong bond. Too bad he's gay, I would've asked him to be my roomie) says I'm the modern version of an alcohol-sucking vampire. Seriously, do I look tall, dark and... eh, beautiful?
Oh, fuck that (yes, I do say the f-word a lot. I think it's grown on me. I wouldn't mind if my name was Fuckia. Sounds exotic, right? That's what I thought too.). So, tonight was supposed to be just another very-common-and-alone-spent night. Well, not completely alone, I do have my cat with me. She's missing an ear, but I think it's part of her charm. I even got her tail pierced. So, like I said, it was one of those nights when I celebrated my retardyness (and if that isn't a word, it still applies perfectly to me). But unlike the other nights, it felt... wrong. More than it usually did. Depressia is in depression mode. Is that funny or what?

Sophisticated lies

Ten past eleven. The last hour as I would call it. How boring it seems to me. Or rather – how uninteresting. I never thought that as I grew out of childhood, the nearer my birthdays would be, the less enthusiastic I’d grow. I don’t feel as if I’m growing old and I don’t particularly care. My current life is under a heavy cloud of indifference and boredom. Perhaps, with a chance of ironic rain from time to time, but nothing spectacular.

I can never quite understand other people. Nor do I like them. Sure, they make an interesting study and I am still far too selfish not to want to help them. In fact, I should admit to never completely understanding myself. I often find myself questioning my own moods – are they really mine or am I just mirroring someone else? It confuses me a great deal.

To one conclusion I have come for sure: there is something of a chameleon in the human nature, or else, how would I be able to conform myself to such a multitude of situations? Nevertheless, I am a shallow being, I know that. The only thing I am afraid of is that others should discover this as well. They have yet to see through my coloured lies. They think of me as good on the inside when I am only cruel on the outside. Who is to blame for this? It’s a matter of common fault, I should say.

I have come to realize I do nothing for myself anymore. It is strange because at the same time, I do nothing for the others. I just meaninglessly continue to exist, strolling through a park of sophisticated nothings. Is this the true emptiness of the soul’s resignation? Although I wish to wake up, I am not chasing after the answer. I remain floating, floating over an abyss of dullness and shadows.

Dark soul

Scribbling my heart on stone -
This soul screams empty, all alone.

Falling each time more deeper
In this void of which I am the keeper.

Lost in my rage for years suppressed,
I beg to be by you possessed.

Just carve my soul with this dark clay
And I shall follow your evil way.

Heart of the ocean

Suflete și proiecții

E vina mea că ei nu mă văd așa cum sunt. Așa mi se cuvine dacă m-am învelit cu o pătură prea groasă atunci când ceilalți dorm dezveliți. Prefă-te că n-a fost și totul va fi ok. Prefăt-e că nu-ți pasă și vor înceta. Nu chiar. Deloc.

Nu le va păsa că tu suferi când suferința lor pare mai mare. Și indiferent cine strigă mai tare, fiecare își apără durerea sa. Să fie din instinct? Dacă da, instinctul nostru primar se pierde undeva între răutate și egoism. Poate vă întrebați de ce nu încerc să fiu mai optimistă. Vezi tu, eu știu deja că lumea e mai mult decât gri. Lumea asta există gri. Respiră gri. Oferă tot gri. Până și curcubeul nu este altceva decât mai multe nuanțe de gri. GRI. Ei, cum îți sună? Destul de gri, nu?

Nu știu dacă v-ați dat seama până acum, dar ceea ce ei văd în noi este doar o remodelare în ceea ce vor să vadă. O iluzie transparentă care totuși nu dispare. Să-i zicem proiecție. De-a lungul vieții, colecționăm mii de proiecții ale noastre, niciuna la fel. Dar spre deosebire de mulțimile de la matematică, sufletul nu se intersectează niciodată cu iluziile pe care le percep ceilalți. El plutește mereu pe granița relațiilor pe care le avem cu alții. Și da, asta înseamnă că specia umană va fi neînteleasă timp de o eternitate.

Confesiunile unui ființe absurde

Au trecut luni de când n-am mai scris ceva doar pentru plăcerea de a scrie. A trecut mai mult de un an de când mi-am închis gândurile într-o cutie, undeva în spatele subconștientului. Le-am aruncat acolo și am îngropat cheia și mai adânc. Au trecut săptămâni de când caut cheia și n-o găsesc. Am împins atât de tare în peretele din fața mea încât am uitat pentru ce mă lupt. Am uitat unde am pus cheia. Au trecut zile întregi de când mă întreb - oare am să mai pot deschide vreodată cutia? Să pot să strig, să plâng, să simt... să dezlănțui furtuna dinăuntrul meu! Mii de gânduri, mii de vise, să-mi amintesc în ce credeam și ce vroiam să reprezint, motivul pentru care aș fi vrut să trăiesc, scopul pe care tânjeam să-l ating, tot. Unde s-au dus toate gândurile mele?

Acum totul se amestecă. Acum nu mai pot simți pentru mine. Mi-au amorțit toate senzațiile. Nicio percepție. Fără păreri. Zero dorințe. E normal? Ha, ca să vezi. N-am fost niciodată anormală în sensul cel mai adesea folosit al cuvântului. Nu sunt o criminală în serie cu personalitate multiplă. Sunt doar un alt om cu probleme multiple, mai mici poate decât cele ale tale. Sau poate nu. Nu mă întelege greșit, nu mă plâng. Dacă încă n-am renunțat, m-am resemnat oricum de mult. Încerc doar să găsesc cheia, să arunc afară totul din cutie și apoi s-o izbesc de perete. Și din nou să urlu. Să urlu până mi se usucă gâtul, pânâ mi se despică în două capul... până ajung să simt din nou adrenalina. Da, adrenalina care te face să vrei totul, să iei totul, să sari de pe cel mai înalt loc, să lovești în gol - să trăiești, indiferent de ce se petrece în jurul tău.

Am câștigat lupte pe care nu le-am cerut și am pierdut altele pe care am uitat că le începusem chiar eu. M-am rugat cândva la cineva în care acum nu mai cred. S-au făcut pariuri cu sufletul meu și l-am pierdut în fața unei mize machiavelice. Am desenat o lume cu mulți oameni în ea, dar creionul s-a șters repede. M-am mânjit cu tot în afară de ce îmi doream mai mult. Am scris aici, dar cheia n-a ieșit la suprafață. Atunci, despre ce să scriu în viitorul care mă așteaptă? Despre speranța că într-o zi voi găsi o nouă cheie?

Nu sunt eu așa de norocoasă.

Sky ~~

Poze făcute cu telefonul mobil prin Călărași.
We people are infinitely busy - still, take your time to look at the sky.

Rock the City cu Limp Bizkit

Așadar, duminică la Arene atmosfera a fost demențială. Dj Lethal a dat tonul show-ului pe la 21.15. Un intro tare urmat de o intrare în forță pe “My Generation”. Încalzire de excepție, chiar și pe ploaia care a fost, și un sunet bun, bun de tot.
Hit dupa hit și piese bune de sărit în cap. Fred Durst a urcat în tribună, a sărit non-stop și a chemat un fan pe scenă pentru un “break your fuckin' neck”.
Deși au venit cam târziu, Limp Bizkit ne-au arătat că se poate "rupe scena" și în România. Și acum, cine știe? Poate data viitoare vin cei de la Linkin Park!

PS: Yep, nu e frumos sa uit să-i menționez pe cei de la Saga și Queensryche care au cântat în deschidere.

Filmed by FlashLight

Mozart Rocks

N-am crezut că voi asculta vreodată Ave Maria cântată cu chitara electrică. Sau Nunta lui Figaro. Sau... bine, ați prins ideea.

Ieri, 25 iunie, la Sala Palatului. Urmăriți înregistrarea și o să vă pară rău că n-ați fost acolo!

Filmulețul nu îmi aparține (am avut locuri in front! ^^).

Sounds like home

Maybe this world is another planet's hell. Or maybe I've been reading a little too much science-fiction lately. Either way, I just can't help myself from asking: how else could we explain what a dreaded place this world's become?

Lies.

Pain.

Hate.

Loneliness.

Tears.

Disloyalty.

Envy.

Fear.

Darkness.

Death.

Flames.

Hell.

How can anything else compensate for all these horrors? Do I hear an answer there in the back? Nope, just my imagination. Silence in the hall. Guess I'm back to my initial phrase. Maybe this world's another planet's hell. That's only fair, since it's nowhere near being called a paradise.
No, I'm not depressed or anything. It's just my usual self talking about the possibility of hell being on Earth. Oh, give me a break! I'm not suicidal either. Fuck, do I look like a kamikaze? Anyway, back on topic, what is a kind word compared to a rape? Or a smile compared to a murder? We can pretend to fool ourselves, but for how long? Just go on walking like everything is all pink and fluffy. Yeah, that's our idea of democracy - deluding ourselves.
No special message for those who read this. No warning to try and change something out there. No intention to make them save the world. We're already damned, all of us. So yeah, this is hell.

Pix

30 secunde + un pix + o sesiune care mă plictisea + invert colors + add text = . . . my creation! Deci, ce părere aveți??

Cioburi albastre

În lumea cu mii de aripi smulse,
o specie semi-înaripată
îşi strânge penele la piept.
Privind la soarta ei pătată -
un răsărit, niciun regret;
Şi traversează un pod de nori
săgetând lumină-n valuri,
o ploaie de sărutări.
Dar curge în tot şi se pierde
ca o literă în poezie
Albastru infinit.
Ciob de ironie...