Depressia [part 1]

Oh, crap. My usual I-don't-give-a-fuck mood is turning into I-just-wanna-slit-a-throat mood. Attractive, right? Not really. I look like a combo between Goth & Goth-er, if you get what I mean. I've been drinking coffee with rum for the past few hours and I still can't feel numb. I think it's just making me fat. Gotta lay off this shit, that's for sure.

I'm Depressia. Yep, with a name like that, no wonder I'm depressed. And no, my mother wasn't smoking pot when she gave it to me. At least, not at that moment. I think dad, oh sorry, I mean he-who-is-nowhere-to-be-found, must have come up with it on one of his out-of-body experiences. So, coming back the the most precious me, I'm a twenty-year-old ex-student, with a degree in fucking things up. Or just fucking them. Anyway, I don't have a job or a future. I only eat what's in labeled bottles and sleep during the day. My best friend (a forty-year-old homeless guy - don't laugh, we have a strong bond. Too bad he's not gay, I would've asked him to be my roomie) says I'm the modern version of an alcohol-sucking vampire. Seriously, do I look tall, dark and... eh, beautiful?
Oh, fuck that (yes, I do say the f-word a lot. I think it's grown on me. I wouldn't mind if my name was Fuckia. Sounds exotic, right? That's what I think too.). So, tonight was supposed to be just another very-common-and-alone-spent night. Well, not completely alone, I do have my cat with me. She's missing an ear, but I think it's part of her charm. I even got her tail pierced. So, like I said, it was one of those nights when I celebrated my retardyness (and if that isn't a word, it still applies perfectly to me). But unlike the other nights, I just felt wrong. Depressia is in depression mode. Is that funny or what?

Paramore - Brick by boring brick

She lives in a fairy tale
Somewhere too far for us to find
Forgotten the taste and smell
Of the world that she's left behind
It's all about the exposure the lens I told her
The angles were all wrong now
She's ripping wings off of butterflies

Keep your feet on the ground
When your head's in the clouds

Well go get your shovel
And we'll dig a deep hole
To bury the castle, bury the castle

So one day he found her crying
Coiled up on the dirty ground
Her prince finally came to save her
And the rest you can figure out
But it was a trick
And the clock struck 12

Well make sure to build your house brick by boring brick or the wolves gonna blow it down

Keep your feet on the ground
When your head's in the clouds

Well go get your shovel
And we'll dig a deep hole
To bury the castle, bury the castle

Well you built up a world of magic
Because your real life is tragic
Yeah you built up a world of magic

If it's not real
You can't hold it in your hand
You can't feel it with your heart
And I won't believe it
But if it's true
You can see it with your eyes
Even in the dark
And that's where I want to be, yeah

Go get your shovel
We'll dig a deep hole
To bury the castle, bury the castle

Sophisticated lies

Ten past eleven. The last hour as I would call it. How boring it seems to me. Or rather – how uninteresting. I never thought that as I grew out of childhood, the nearer my birthdays would be, the less enthusiastic I’d grow. I don’t feel as if I’m growing old and I don’t particularly care. My current life is under a heavy cloud of indifference and boredom. Perhaps, with a chance of ironic rain from time to time, but nothing spectacular.

I can never quite understand other people. Nor do I like them. Sure, they make an interesting study and I am still far too selfish not to want to help them. In fact, I should admit to never completely understanding myself. I often find myself questioning my own moods – are they really mine or am I just mirroring someone else’s? It confuses me a great deal.

To one conclusion I have come for sure: there is something of a chameleon in the human nature, or else, how would I be able to conform myself to such a multitude of situations? Nevertheless, I am a shallow being, I know that. The only thing I am afraid of is that others should discover this as well. They have yet to see through my coloured lies. They think of me as good on the inside when I am only cruel on the outside. Who is to blame for this? It’s a matter of common fault, I should say.

I have come to realize I do nothing for myself anymore. It is strange because at the same time, I do nothing for the others. I just meaninglessly continue to exist, strolling through a park of sophisticated nothings. Is this the true emptiness of the soul’s resignation? Although I wish to wake up, I am not chasing after the answer. I remain floating, floating over an abyss of dullness and shadows.

Please, let me sleep

Seriously, this has to stop. *nervous tapping*
This what?
Are you stupid or something? *angry glare* The ageing, of course.
You're not that old... not yet, at least.
But I do feel old, I feel as though a thousand years had snowed upon me and left me burried somewhere at the bottom of the earth.
*raising eyebrows* That's a little bit...
...dramatic?
Yes.
No, it's true. And plain ugly, as well. *hmpf*
Why ugly, of all things? *exasperated*
I can't explain it. It just is.
Indeed, to be eighteen is such a pain... *fluttering lashes*
*through gritted teeth* Are you mocking me?
Oh, no, I wouldn't dare. *low chuckle*
Unbelievable! My own subconsciousness is making fun of me now. How's that for a birthday present? *waking up*
* whispering* Just get over it. Or time will.

EROUL CELOR TREI CUVINTE

Uită-te la mine!

Când cerul se prăbuşeşte
şi cu luna ne învelim,
alb-electric scurt trosneşte –
nor şi smoală ademenim...

Când oceanul se răscoală
şi cu valul ne înrobim,
doar albastrul e răceală –
ţărm în scoică, şi lovim...

Când pâmântul se dezbină
şi cu piatra ne stârpim,
lemn născut supt în ruină –
rădăcină-n ramură râvnim...

Ajută-mă pe mine!

Când sufletul se uită
şi cu ochiul ne zâmbim,
buza goală doar să mintă –
pulsul, ritmul jerpelim...

Când sunetul se căieşte
şi cu raţiune ne cântăm,
pustia aspru pedepseşte –
ecou în notă alunecăm...

Când amorul se pretinde
şi cu gheaţă ne pictăm,
visul visului se vinde –
viaţa, numai, căutăm!

...cine?

Cerul iarăşi îl ridică
şi cu soare dezveleşte,
fluturi albi din rază pică –
senin şi plin vesteşte...

Oceanul umple de calm
şi cu unda mulţumeşte,
transparent şi pur, un psalm –
nisipul ce îl despleteşte...

Pâmântul la loc ţese
şi cu iarba împodobeşte,
chipuri fine de prinţese –
iată, idila zăboveşte...

Spune-mi, te rog, cine?

Cel c-un suflet cât o mie
fără ochi, ce încă priveşte,
cu buzele cusute, tot îmbie –
inima din nou porneşte!

Cel cu sunet pentru toţi
fără gând, ce încă aude,
o mulţime, zile, nopţi –
cântecel de cântec râde!

Cel ce-i amor prin nume
fără frică, ce încă simte,
taina de erou în lume –
viaţa pentru trei cuvinte...

Vis de Toamnă...

Mă trezesc lent ca de fiecare dată când simt că vântul mă leagănă. Pe când plutesc pe valul treziei, nu mă pot poziţiona în timp. E dimineaţă? E seară? Sunt bolnavă? De ce plouă? Nu pot să văd dincolo de perdeaua galbenă, dar nici nu mi se pare important. Tot ce ştiu este că am visat toată noaptea. Acum visele se întrepătrund, împletindu-se într-un singur fir cu noduri.

Într-un fragment de vis existam într-o lume de gheaţă şi suflu rece, dar încă nu mă născusem. Erau acele clipe de amorţeală a senzaţiei, când orice ai simţi nu este real. În jur, totul era un veşmânt infinit şi alb. Poate m-am rătăcit în Paradis, a fost primul meu gând. Dar, mi-am dat repede seama că niciun paradis n-ar fi atât de plin de şoapte, şi totuşi atât de gol...

Apoi, visul s-a întrerupt şi pentru o secundă sau o zi, mi-e imposibil să spun, n-a mai fost nimic. Nici măcar acea vagă speranţă că undeva exist, chiar şi fără să fiu. Şi-atunci, când nu mai rămăsese nimic decât resemnare şi inexistenţă, m-am născut cu adevărat, într-o lume nouă. În sfârşit, puteam să simt mai mult decât o imitaţie, să mă înec în băi de soare şi să plutesc deasupra unei lumi străine. Când a venit, însă, timpul să mă despart de haina mea cea albă, am vărsat lacrimi mari şi reci, de parcă nu mi-ar fi aparţinut. Şi în oglinda ce s-a format din ele, m-am zărit pe mine aşa cum mi-a fost dintotdeauna scris să exist şi să fiu - tânără şi firavă, un mugure printre alţi mii. Cu toţii îmi erau rude, fraţi şi surori, chiar dacă nu împărţeam aceeaşi ramură. Ceea ce ne lega, aveam să descopăr, era chiar sfârşitul.

Visul m-a purtat pe un drum împodobit cu miresme de flori, zumzetele gâzelor şi cântece ale zburătoarelor. Un eveniment din viaţa tinerilor aristocraţi, printre care mă aflam şi eu, bineînţeles, aşadar prima lor ieşire oficială. Oriunde ai fi privit, vedeai rochii verzi, subţiri şi creponate. Rochia mea, la fel ca a celorlalte surori, desena un model din nervuri transparente. Mă simţeam cu adevărat importantă, doar era debutul meu! Mai târziu, aveam să aflu că eram o prinţesă în Regatul Primăverii.

Când balul s-a terminat, s-a schimbat pentru a treia oară visul. Nu mai aveam rochiţa creponată, şi nici firavă nu mai eram. Ajunsesem la maturitate, iar Marele Artist al Verii mă pictase-n verde crud. Ştiam deja tot ce era de ştiut în lumea mea, iar uneori aveam impresia că ştiu prea multe. De pildă, dimensiunea în care mi se formase voinţa, nu era altceva decât Închisoarea Iernatică, în mod ironic, predecesoarea tuturor începuturilor şi cauza renaşterii.

Urma să se termine, simţeam cum întreaga fiinţă începea să-mi vibreze - aşa m-a întâmpinat sfârşitul visului, un amalgam de senzaţii şi temeri. Temeri, de ce? Dar, stai, până acum câteva momente eram convinsă că totul a fost un vis... nu?

Sunt trează. M-am deşteptat în sfârşit din reverie. Realizez că ceea ce tocmai am văzut este o retrospectivă a vieţii mele şi mă apucă tremuratul. Sunt o biată frunză. Sunt bătrână şi gălbejită şi sunt o frunză! Totul mă doare de când soarele m-a părăsit. Simt lacrimile cerului mai amare ca niciodată. Lumea mea se stinge o dată cu mine, iar eu privesc neputincioasă. Vântul mă jumuleşte pe mine şi pe surorile mele. Pe multe dintre ele le văd cum cad una câte una, îndreptându-se către inevitabil. „NU!”, încerc să mă zbat când ramura îmi dă drumul. Cad. Cad în gol şi nimic nu mă poate salva. Şi cu toate acestea, încă mai sper, încă mai cred... doar un vis... un Vis de Toamnă.

Dark soul

Scribbling my heart on stone -
This soul screams empty, all alone.

Falling each time more deeper
In this void of which I am the keeper.

Lost in my rage for years suppressed,
I beg to be by you possessed.

Just carve my soul with this dark clay
And I shall follow your evil way.