Tocmai am terminat de băut o cutie întreagă cu lapte. Fulga îmi zâmbeşte pervers de pe carton. Tot la gunoi ajungi, vaco, scot eu limba în direcţia ei.
Îmi spun apoi că să vorbeşti singur nu e un lucru chiar atât de rău. Nu te contrazice nimeni. Ar trebui să fi cretin să încerci să te cerţi cu tine. Sau sadic.
Mă ridic de pe covor şi mă duc la bibliotecă. În drumul meu, sar peste tot felul de gunoaie. Săptămâna asta n-am avut chef să fac nimic. Nici din casă n-am ieşit. Am primit tot felul de mesaje de la prieteni. Unii mi-au urat însănătoşire grabnică, alţii m-au întrebat când ies din spital. Dovada clară că niciunul nu mă cunoaşte. Depresiile, bolile, accidentele sau supradozele nu sunt trecute în my to-do-list.
Încerc să ajung fără să mă urc pe scaun la o agenda veche. Mă ridic pe vârfuri şi mă agăţ de rafturile bibliotecii. Când în sfârşit reuşesc, îmi zboară din mâini şi o sută de foi se răspândesc prin cameră, amestecându-se cu gunoiul de care v-am spus mai devreme.
Mă duc la locul meu şi încep să recoltez paginile vechiului meu roman. Roman e totusi impropriu spus. Mai degraba, rodul dependenţei mele de a scrie. Da, parcă era şi un capitol despre dependenţe, îmi amintesc. Avea un titlu cât jumătate din pagină: " Dependenţele sufletului văzute prin prisma unui maniac sentimental. Dependenţele cauzate de plictiseală şi stres. Dependenţa de sex a unui impotent. Dependenţa pentru dragoste depăşeşte dependenţa de droguri. [...] " Mi-a plăcut să scriu pe tema asta. Nu neapărat pentru că aş fi dependentă de ceva anume, dar pentru că am dezvoltat şi o teorie - prin analiza dependenţelor unui individ, afli al doilea cel mai sigur adevăr de pe Pământ (primul este inevitabil moartea).
Afli cea mai mare nevoie a persoanei respective. Mulţi suntem dependenţi de prieteni. O bună parte şi de bani. Sunt unii care îşi regăsesc dependenţa în cunoaştere. Există până şi dependenţi de gumă de mestecat. Lumea se învârte în jurul dependenţelor negate.
După ce adun toate hârtiile, mă duc şi-mi pun geaca peste treningul vechi cu care eram îmbrăcată. Deschid uşa şi arunc cheile în buzunar.
Afară nu e nimeni. Pe băncuţa din parc, îmi ţin companie doar nişte nori gri şi lenţi. Atmosfera e mută. Vântul se zbate şi-mi învăluie gândurile, anesteziându-le complet.
Mă simt neutră. Complet goală şi neutră. Dar nu pentru mult timp. Am uitat să spun care este singura excepţie care ne include pe toţi - dependenţa de timp. De timp depinde tot restul vieţii mele din momentul următor. Şi totuşi, nu pot să mă abţin de la a întreba: peste o oră, răsare soarele cald sau mă picură ploaia rece?
No comments:
Post a Comment