Aprindeţi lumina

Nu se stă pe întuneric!

Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

După ce au invadat o lume întreagă, manifestările curentului „emo” au ajuns şi la urechile românului. Reacţiile nu au întârziat să apară; PROtv-ul a fost printre primele televiziuni care au trecut de la ştirile cu şi despre manelişti, oameni cu(?) valoare şi(!) numeroşi duşmani, la cele despre EMO kids, un grup restrâns de adolescenţi care conform statisticilor(care?) consideră că „decupatul venelor şi salturile mortale de pe bloc” sunt noul trend.

În acelaşi stil polivalent, ştirea a continuat câteva săptămâni bune. La ce concluzie incontestabilă s-a ajuns? „Emo kid-ul ascultă muzică emo, se îmbracă în emo style, se machiază cu emo make-up şi se comportă conform unui emo acting“. Îi poate contrazice cineva pe reporterii care au realizat acest material? Bineînţeles că nu. Şi ei sunt oameni care fac reportaje, se tund ca Andreea Esca şi se bâlbâie non-stop.

Generaţia actuală a fost redusă astfel la o cutie de vopsea de păr neagră. Liceele sunt acum sub însemnul depresiei generale, toţi elevii se află într-o stare de tristeţe perpetuă, nu se mai poate face nimic, viitorul umanităţii este nesigur sub dominaţia EMO... cu siguranţă! A observat cineva vreun nor negru deasupra instituţiilor de învăţământ nesemnalat de meteorologi şi nu s-a confirmat încă ştirea?

Atmosfera din şcoli nu mai este, în mod cert, ca cea din deceniul trecut – acum au apărut telefoane de ultimă generaţie care înregistrează elevii agresându-şi profesorul în sala de clasă. Cu toate acestea, actul adolescenţilor în cauză nu este, în niciun caz, generat de o condiţie depresivă. Nici elevii nu pot fi catalogaţi drept deprimaţi. Cadrul didactic va fi singurul doborât de o afecţiune neuropsihică în urma incidentului.

De la ştiri la reclame – febra emo a cuprins şi domeniul publicităţii. Cine nu a văzut reclama de la Cosmote? Se pare că producătorii acesteia sunt ferm convinşi că emo kids sunt o rudă mai îndepărtată a vampirilor, creaturi mitice care se temeau de lumina soarelui şi trăiau în decoruri sinistre.

În viaţa de zi cu zi, confuziile sunt şi mai pronunţate. O fată palidă care poartă negru în semn de doliu poate fi oricând abordată pe stradă de un tânăr cu tricou mulat pe care scrie “GIGOLO ITALIANO”. Abordarea se face prin apelative aparent jignitoare, dar care ascund o gândire complexă: “Fata, eşti emo?”, “Ce tru eşti!”, “Hei, Emo-nica!” etc.

Internetul este singurul care le mai poate veni în ajutor celor care nu aparţin stilului “sunt pitzipoancă, deci exist”, care în mod formidabil au fost asimilaţi şi ei în categoria emo. Accesând site-uri precum wikipedia.org, puteţi afla că EMO este, de fapt, o prescurtare a cuvântului “emotional”(=emotiv). Stilul vestimentar a evoluat din stilul muzical prezentat ca un subgen de hardcore punk. Muzica şi stilul vizează, deci, un public sensibil şi introvertit, al cărui animal preferat nu este “lama”.

Istoria unei generaţii nu poate fi sintetizată într-un singur cuvânt. Reprezentanţii ei nu au fost doar flower power sau doar hippies. La fel se poate spune şi despre generaţia actuală. Nu sunt doar emo sau doar manelişti. Într-un secol al vitezei şi al violenţei, nu se stă pe întuneric. Aşa că aprindeţi şi voi lumina!