My stupid theory of addiction

Tocmai am terminat de băut o cutie întreagă cu lapte. Fulga îmi zâmbeşte pervers de pe carton. Tot la gunoi ajungi, vaco, scot eu limba în direcţia ei.

Îmi spun apoi că să vorbeşti singur nu e un lucru chiar atât de rău. Nu te contrazice nimeni. Ar trebui să fi cretin să încerci să te cerţi cu tine. Sau sadic.
Mă ridic de pe covor şi mă duc la bibliotecă. În drumul meu, sar peste tot felul de gunoaie. Săptămâna asta n-am avut chef să fac nimic. Nici din casă n-am ieşit. Am primit tot felul de mesaje de la prieteni. Unii mi-au urat însănătoşire grabnică, alţii m-au întrebat când ies din spital. Dovada clară că niciunul nu mă cunoaşte. Depresiile, bolile, accidentele sau supradozele nu sunt trecute în my to-do-list.
Încerc să ajung fără să mă urc pe scaun la o agenda veche. Mă ridic pe vârfuri şi mă agăţ de rafturile bibliotecii. Când în sfârşit reuşesc, îmi zboară din mâini şi o sută de foi se răspândesc prin cameră, amestecându-se cu gunoiul de care v-am spus mai devreme.

Mă duc la locul meu şi încep să recoltez paginile vechiului meu roman. Roman e totusi impropriu spus. Mai degraba, rodul dependenţei mele de a scrie. Da, parcă era şi un capitol despre dependenţe, îmi amintesc. Avea un titlu cât jumătate din pagină: " Dependenţele sufletului văzute prin prisma unui maniac sentimental. Dependenţele cauzate de plictiseală şi stres. Dependenţa de sex a unui impotent. Dependenţa pentru dragoste depăşeşte dependenţa de droguri. [...] " Mi-a plăcut să scriu pe tema asta. Nu neapărat pentru că aş fi dependentă de ceva anume, dar pentru că am dezvoltat şi o teorie - prin analiza dependenţelor unui individ, afli al doilea cel mai sigur adevăr de pe Pământ (primul este inevitabil moartea).
Afli cea mai mare nevoie a persoanei respective. Mulţi suntem dependenţi de prieteni. O bună parte şi de bani. Sunt unii care îşi regăsesc dependenţa în cunoaştere. Există până şi dependenţi de gumă de mestecat. Lumea se învârte în jurul dependenţelor negate.
După ce adun toate hârtiile, mă duc şi-mi pun geaca peste treningul vechi cu care eram îmbrăcată. Deschid uşa şi arunc cheile în buzunar.
Afară nu e nimeni. Pe băncuţa din parc, îmi ţin companie doar nişte nori gri şi lenţi. Atmosfera e mută. Vântul se zbate şi-mi învăluie gândurile, anesteziându-le complet.
Mă simt neutră. Complet goală şi neutră. Dar nu pentru mult timp. Am uitat să spun care este singura excepţie care ne include pe toţi - dependenţa de timp. De timp depinde tot restul vieţii mele din momentul următor. Şi totuşi, nu pot să mă abţin de la a întreba: peste o oră, răsare soarele cald sau mă picură ploaia rece?

Floating in Wasteland

"Cu proştii nu te pui că au mintea odihnită."
My mood today: speechless.

Aprindeţi lumina

Nu se stă pe întuneric!

Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

După ce au invadat o lume întreagă, manifestările curentului „emo” au ajuns şi la urechile românului. Reacţiile nu au întârziat să apară; PROtv-ul a fost printre primele televiziuni care au trecut de la ştirile cu şi despre manelişti, oameni cu(?) valoare şi(!) numeroşi duşmani, la cele despre EMO kids, un grup restrâns de adolescenţi care conform statisticilor(care?) consideră că „decupatul venelor şi salturile mortale de pe bloc” sunt noul trend.

În acelaşi stil polivalent, ştirea a continuat câteva săptămâni bune. La ce concluzie incontestabilă s-a ajuns? „Emo kid-ul ascultă muzică emo, se îmbracă în emo style, se machiază cu emo make-up şi se comportă conform unui emo acting“. Îi poate contrazice cineva pe reporterii care au realizat acest material? Bineînţeles că nu. Şi ei sunt oameni care fac reportaje, se tund ca Andreea Esca şi se bâlbâie non-stop.

Generaţia actuală a fost redusă astfel la o cutie de vopsea de păr neagră. Liceele sunt acum sub însemnul depresiei generale, toţi elevii se află într-o stare de tristeţe perpetuă, nu se mai poate face nimic, viitorul umanităţii este nesigur sub dominaţia EMO... cu siguranţă! A observat cineva vreun nor negru deasupra instituţiilor de învăţământ nesemnalat de meteorologi şi nu s-a confirmat încă ştirea?

Atmosfera din şcoli nu mai este, în mod cert, ca cea din deceniul trecut – acum au apărut telefoane de ultimă generaţie care înregistrează elevii agresându-şi profesorul în sala de clasă. Cu toate acestea, actul adolescenţilor în cauză nu este, în niciun caz, generat de o condiţie depresivă. Nici elevii nu pot fi catalogaţi drept deprimaţi. Cadrul didactic va fi singurul doborât de o afecţiune neuropsihică în urma incidentului.

De la ştiri la reclame – febra emo a cuprins şi domeniul publicităţii. Cine nu a văzut reclama de la Cosmote? Se pare că producătorii acesteia sunt ferm convinşi că emo kids sunt o rudă mai îndepărtată a vampirilor, creaturi mitice care se temeau de lumina soarelui şi trăiau în decoruri sinistre.

În viaţa de zi cu zi, confuziile sunt şi mai pronunţate. O fată palidă care poartă negru în semn de doliu poate fi oricând abordată pe stradă de un tânăr cu tricou mulat pe care scrie “GIGOLO ITALIANO”. Abordarea se face prin apelative aparent jignitoare, dar care ascund o gândire complexă: “Fata, eşti emo?”, “Ce tru eşti!”, “Hei, Emo-nica!” etc.

Internetul este singurul care le mai poate veni în ajutor celor care nu aparţin stilului “sunt pitzipoancă, deci exist”, care în mod formidabil au fost asimilaţi şi ei în categoria emo. Accesând site-uri precum wikipedia.org, puteţi afla că EMO este, de fapt, o prescurtare a cuvântului “emotional”(=emotiv). Stilul vestimentar a evoluat din stilul muzical prezentat ca un subgen de hardcore punk. Muzica şi stilul vizează, deci, un public sensibil şi introvertit, al cărui animal preferat nu este “lama”.

Istoria unei generaţii nu poate fi sintetizată într-un singur cuvânt. Reprezentanţii ei nu au fost doar flower power sau doar hippies. La fel se poate spune şi despre generaţia actuală. Nu sunt doar emo sau doar manelişti. Într-un secol al vitezei şi al violenţei, nu se stă pe întuneric. Aşa că aprindeţi şi voi lumina!