Suflete și proiecții

E vina mea că ei nu mă văd așa cum sunt. Așa mi se cuvine dacă m-am învelit cu o pătură prea groasă atunci când ceilalți dorm dezveliți. Prefă-te că n-a fost și totul va fi ok. Prefăt-e că nu-ți pasă și vor înceta. Nu chiar. Deloc.

Nu le va păsa că tu suferi când suferința lor pare mai mare. Și indiferent cine strigă mai tare, fiecare își apără durerea sa. Să fie din instinct? Dacă da, instinctul nostru primar se pierde undeva între răutate și egoism. Poate vă întrebați de ce nu încerc să fiu mai optimistă. Vezi tu, eu știu deja că lumea e mai mult decât gri. Lumea asta există gri. Respiră gri. Oferă tot gri. Până și curcubeul nu este altceva decât mai multe nuanțe de gri. GRI. Ei, cum îți sună? Destul de gri, nu?

Nu știu dacă v-ați dat seama până acum, dar ceea ce ei văd în noi este doar o remodelare în ceea ce vor să vadă. O iluzie transparentă care totuși nu dispare. Să-i zicem proiecție. De-a lungul vieții, colecționăm mii de proiecții ale noastre, niciuna la fel. Dar spre deosebire de mulțimile de la matematică, sufletul nu se intersectează niciodată cu iluziile pe care le percep ceilalți. El plutește mereu pe granița relațiilor pe care le avem cu alții. Și da, asta înseamnă că specia umană va fi neînteleasă timp de o eternitate.