It wasn't Dante!

De obicei, nu ţin un jurnal cu ceea ce fac. Nici măcar o agendă. Totuşi, recunosc că unele lucruri care mi se întâmplă, parcă cer să fie scrise. Aşa se face că staţiunea Buşteni îşi câştigă o reclamă pe blogul meu.
Să te trezeşti la 5 dimineaţa nu este tocmai ideea mea de a începe o zi. Cu toate astea, m-am resemnat şi am început să bâjbâi pe întuneric prin casă. Am aprins lumina în bucătărie şi am mormăit ceva despre cafea. Pentru unii, cafeaua este cea mai tare chestie. În cazul meu, devine tare abia după vreo 3 căni. Tata s-a trezit de bună voie la 5:30. După ce s-a asigurat că nervii mei sunt întinşi la maxim, s-a dus înapoi la culcare. Sper că a visat cum fiica lui a fost muşcată de un super-gândăcel şi a dezvoltat puteri paranormale, lovindu-l cu uşa de la baie în cap.
Apoi, totul s-a derulat destul de repede. Ploaie, Ana, metrou, Deedee, gară - şi am pornit. După ce am încurcat vagoanele, ne-am găsit în sfârşit locurile. Pe drum, am spus bancuri. Mi-am descoperit un nou talent: sunt o veritabilă bancopedie.
În jur de ora 9, eram deja în Buşteni. Mi-a luat ceva timp să înregistrez faptul că ningea. Chiar ningea! Screw rain! Who needs it?
Ne-am apucat de traseu la 10 - 3 fete în blugi cu o hartă pe care doar Ana ştia s-o citească. Aceeaşi Ana care, dintr-un motiv sau altul, a fost principala atracţie a tuturor câinilor din Buşteni. Greetings from the dogs of hell!
Am aflat cu ocazia asta că temperaturile negative nu au o influenţă prea pozitivă asupra mea. Unde mai adaugi şi multăăă zăpadă, haine ude şi o prăpastie, încep să apară întrebările: "Ana, mai e?", "Cât mai e?", "Semnul?" etc...
Dar când am ajuns în Poiana Coştilei, niciuna dintre noi nu se mai gândea la frig. Dacă aţi crezut vreodată în Moş Crăciun, ei bine, acesta era locul perfect pentru casa lui! Tot ce mai lipsea era să apară o sanie trasă de 9 reni de după brazi şi atunci aş fi jurat că nu mai suntem de mult în România.

La coborâre am avut parte de o serie de experienţe absolut banale. Asta dacă nu pui la socoteală faptul că nu mai găseam semnele şi zăpada ne trecea de genunchi în unele locuri. Începusem deja să-mi calculez mental cât timp mi-ar fi ajuns cele câteva sandvişuri făcute în grabă de dimineaţă. Am renunţat gândindu-mă că oricum aş muri de frig înainte.

Trebuie să precizez că am exagerat destul de (foarte) mult. Situaţia nu era chiar aşa gravă, doar nivelul meu de sarcasm era hiperactiv. Şi acum sincer - dacă nu m-aş fi lamentat eu, ce mai povesteam acum?

Când, în sfârşit, am ajuns la şosea, am tras concluzia acelei zile: Ana a inventat infernul! Varianta lui Dante Alighieri chiar suna plăcut în comparaţie cu versiunea ei testată pe mine şi Deedee.

What happened next? Am stat 3 ore într-o pizzerie unde am băut ciocolată caldă şi vin fiert. Şi am început să depănăm amintirile proaspăt achiziţionate de parcă drumeţia noastră s-ar fi petrecut cu secole în urmă. „Mai e??”

Da, mai e!

La ora 6, ne-am dus pe pârtia Kalinderu. Era puţin cam prea pustiu şi prea întuneric, dar măcar ne mişcam. Am dat din nou de câinii iadului. Deedee The Might was the only brave soldier left!

În gară, mi-am pus căştile şi am început să-mi fac inventarul. În mod oficial, ajunsesem la stadiul de frozen meat. Şi totuşi, nu mă puteam abţine de la a nu rânji când mă gândeam cum îmi petrecusem ziua. Una peste alta, a fost evenimentul anului în orarul lui Crisuleskovici! Pe data viitoare.

When you have crazy friends, you have c r a z y times!

VA URMA!!